La ortoped (sau cum îmi bag piciorul în sistem)


Săptămâna trecută am avut o problemă cu un picior. Mi s-a umflat deodată, s-a înroşit, mă durea din ce în ce mai tare, nu-l mai puteam pune în pământ. Cu chiu-cu vai am ajuns la Spitalul de Ortopedie, vineri după-amiază. Acolo, un doctor foarte drăguţ a început să-mi expună eventualele cauze: gută, artroză – cu probabilitatea mai mare de artroză, că am făcut sport de performanţă la viaţa mea şi se zice că foştii sportivi sunt predispuşi la asta.

– Ok, zic, eventualele cauze le bănuiam şi eu, dar puteţi să-mi spuneţi care este de fapt cauza în cazul meu?

– Nu vă pot spune decât după o radiografie – zice doctorul drăguţ.

– Atunci, faceţi-mi o radiografie!

– Nu se poate, că radiologia funcţionează până la ora 14:00. Aţi ajuns prea târziu. (Era vreo 4 după-amiază)

– Bun, vin mâine până în 14:00 – zic, gândindu-mă că e nasol să ţi se umfle brusc piciorul în România, după ora 14:00.

– Nu se poate – răspunde doctorul. Că nu sunteţi o urgenţă. Ca atare, trebuie să vă duceţi la doctorul de familie, să vă dea trimitere, apoi sunaţi la noi şi vă programăm pentru radiografie. Dar staţi liniştită, ceva foarte grav nu cred că e. După ce aţi scăpat de cancer, asta e un mizilic.

Cu ultima afirmaţie am fost de acord. Nu înţelegeam însă de ce nu sunt o urgenţă, cu piciorul meu umflat, roşu şi dureros. E bine însă că doctorul mi-a dat nişte sfaturi: compresie rece, Fastum Gel, repaus la pat, cu piciorul în sus. Chestii pe care le ştiam şi eu, evident că le-am aplicat, altfel nu puteam să-mi bag piciorul în pantof, ca să mă duc la spital…

În fine, azi mi-am sunat doctora de familie. Din FERICIRE, m-a programat săptămâna asta, joi, să mă duc să-mi dea trimitere. Zic “din fericire” pentru că era cât p-aci să mă programeze săptămâna viitoare, că e aglomerată zilele astea.

Sunt curioasă când voi ajunge, de fapt, să aflu ce e cu piciorul meu. Probabil săptămâna cealaltă. Să nu fie prea târziu – îmi zice pesimista din mine. Sper să îmi treacă între timp – zice optimista din mine – şi oi mai vedea dacă mă mai duc la radiografie etc. Că m-am săturat de sistemul ăsta ca de mere acre şi-mi vine să-mi bag piciorul în el. Dacă mi-l scrântesc, măcar să fie pentru o cauză bună…

Acum, când simt solemnitatea fiecărei clipe, regret şi plâng toate clipele irosite.


http://madalinagramatoma.blogspot.com

Plouă. M-am tot fâţâit de colo-colo – ba pe terasa din faţa casei, ba pe cea din spate, căutând locul perfect pentru a privi cu lanterna ploaia faţă către faţă… şi fără să mă ud, normal! Mda, cel mai frumos este pe terasa din spate, unde apa se scurge în cascadă de pe copertină şi pot să fac să strălucească stropii de sus până jos!
M-am băbit groaznic în ultimul an! Eheei, în anii trecuţi abia aşteptam să mă arunc în ploaie, să ţopăi prin curte în plină furtună! Acum a fost suficient să mă umezesc de la vapori şi spiritu-mi, neputincios şi delicat, s-a declarat învins înainte de a fi luptat! Aşa că, de frica durerilor de oase, m-am refugiat în casă, lângă mimiţele lu mama, pe păturica electrică cea fermecată! Abia mai am loc şi eu pe un colţ, restul e ocupat de: Muscă, Gogo şi Şarpe……

View original post 22 more words

Prin Bucureștii Noi


Note de jurnal. De data asta nu al nostru. Dar au un tâlc care pe noi ne-a cam atins😀

Tolsto

Iată-mă-s pentru prima dată în fața blocului unui fost coleg de școală, undeva prin Bucureștii Noi. Blocul, de 4 etaje, e înconjurat de verdeață și de foarte multă liniște. Chiar îmi spuneam că zona e una perfectă pentru niște oameni civilizați, așa cum știam că este persoana cu care am urmat aceeași școală primară. Din întâmplare, acum cîteva luni, ne-am intersectat drumurile prin capitală și ne-am promis măcar o întâlnire în care să explorăm excepționalele realizări ale celuilalt. Are deja 4 copii. Oho! Vom avea ce discuta.

Intru în bloc cu gândul să urc la etajul 2, așa cum mă îndruma SMS-ul. Un bec cu neon luminează cu intermitență în stilul cluburilor cu ștaif. Chiar în dreptul avizierului, la fel ca în cluburile cu ștaif, mă podidiște un miros greu de urină. Băltoaca impresionantă tronează până spre trepte. În timp ce mă gândeam cum să surmontez situația și să mă…

View original post 423 more words

Dimineaţa la cafea


Dimineaţa la cafea182026_104667719612175_668324_n

stau cu ochii

pe pereţii

jupuiţi ca de cancerul

ce zace în mine pe care

îl desfid, râzându-i în faţă

aprinzându-mi ţigara

trăgând din ea cu ochii

la tavanul roz

ca visele de fecioară

de dinainte de tine – cel întreg

de dinainte de mine – cea de azi

treptat ucisă

de cleştii racului

ce muşcă nevăzut

din carnea-mi…

Provocările demenţei


 

Provocările demenţei

foto: viata-medicala.ro

 La Riga, s-a desfăşurat recent al şaptelea Congres Internaţional de Demenţă Vascularăal cărui asociat ştiinţific a fost Societatea pentru Studiul Neuroprotecţiei şi Neuroplasticităţii. Despre cele mai importante teme abordate la această reuniune, în relatarea dnei dr. Maria Dragotă:

    Mândrindu-se cu 810 ani de istorie şi 501 ani de la împodobirea, pentru prima oară în lume, a unui brad de Crăciun, cel mai mare oraş din ţările baltice, capitala Letoniei – Riga – a găzduit al şaptelea Congres internaţional de demenţă vasculară, al cărui asociat ştiinţific a fost Societatea pentru Studiul Neuroprotecţiei şi Neuroplasticităţii.   Desfăşurată sub deviza Înfruntând provocările demenţei“, reuniunea a programat sesiuni plenare şi paralele, comunicări libere, simpozioane-satelit şi sesiuni poster. Printre temele importante discutate s-au numărat: factorii vasculari în neurodegenerare, în boala Alzheimer, mecanisme patobiologice comune în boala Alzheimer şi demenţa vasculară, diabetul, sindromul metabolic şi demenţa, markeri biologici, modele animale în demenţa vasculară, neuropsihologie, epidemiologie, neuroimagistică, neuropatologie, prevenţie, neuroprotecţia în demenţa vasculară, demenţa post-AVC, terapie, intervenţii viitoare în bolile neurodegenerative, sindromul Susac etc.

Factorii de risc vasculari pentru demenţa vasculară şi boala Alzheimer  citeşte restul articolului pe viata-medicala.ro

 

Despre întrebările repetitive ale bolnavilor de demenţă (Alzheimer) şi despre rolul comunicării în relaţia cu bolnavii.


Bob de Marco este fondatorul Alzheimer’s Reading Room – un site de resurse pentru îngrijitorii suferinzilor de demenţă, născut din experienţele sale personale şi din nevoia de a le împărtăşi.

În articolele sale găsesc adesea multe sfaturi, multă alinare, multă motivaţie pentru a merge înainte şi a trece peste obstacolele demenţei ce-mi fură soţul. Din păcate, nu am timp să fac un rezumat în română, dar, pentru aceia dintre dumneavoastră care cunosc engleza, articolele sale se pot dovedi foarte utile. Am preluat mai jos un material despre întrebările repetitive ale bolnavilor de demenţă (Alzheimer) şi despre rolul comunicării în relaţia cu bolnavii.

Alzheimer’s Repetitive Questions, Behavior and the Role of Communication

Guess what I learned? I learned that I was no longer exasperated, bent out of shape, or stressed out. Quite the opposite in fact. I felt good about myself. I felt good, not bad.

By Bob DeMarco 

One thing that drives Alzheimer’s caregivers crazy is repetitive questions and repetitive behavior. I know this from the number of emails I receive on this issue, and the number of comments we get on the issue.

It is clear to me that a large fraction of persons living with Alzheimer’s disease ask the same things over and over. I understand how disconcerting this can be — I was there once upon a time.

It took me a long time to understand this repetitive behavior and adjust to it. I am looking at my Leonardo da Vinci pad and some of my bunkhouse notes.

One question I asked myself, why am I allowing this behavior to drive me nuts?

I know its going to continue to happen everyday until I figure out how to do something about it. Why can’t I accept that this is part of the reality of living with someone who has Alzheimer’s disease? Why can’t I accept this as a “normal” part of everyday living with Alzheimer’s?

Seems simple and straightforward doesn’t it?

These kinds of situations and experiences helped me to envision Alzheimer’s World, and then to start formalization my construct of Alzheimer’s World.

For me, there are two communication worlds: real world and Alzheimer’s World.

In real world, I communicate much in the same way that I always have. I decided that I was not going to try and change real world. I would keep it just as is.

In Alzheimer’s World, the communication is very different than in real world. Citeşte mai departe

 

 
BookCity.ro

Demenţa. Cum să faci față: Plan de acțiune în 10 pași


be thereAm descoperit de curând site-ul alzheimersnavigator , administrat de Alzheimer’s Association din SUA (http://alz.org). Este extrem de interesant și util. Pune la dispoziția utilizatorilor o serie de sondaje și teste pentru persoanele care au în îngrijire bolnavi de Alzheimer, după completarea cărora îngrijitorul primește sfaturi și îndrumări personalizate, în funcție de răspunsurile date.

Am completat primul sondaj – Caregiver Support (Sprijin pentru îngrijitori) – în urma căruia am primit un Plan de acțiune, croit după nevoile mele, conform răspunsurilor date. Planul cuprinde 10 etape, pe care vi le prezint mai jos. Sper să vă fie util – indiferent că aveți în îngrijire un bolnav de demență, cunoașteți pe cineva în această situație sau doar doriți să vă informați asupra problemelor ridicate de această cumplită și neiertătoare boală.
Iată, deci, ce am fost sfătuită să fac:


1. Vizitează Centrul pentru îngrijitori.
Cum la noi firavi sunt pașii pentru punerea la punct a unor astfel de centre, e bine că am găsit un centru online, aici.  Din păcate, evident, conținutul este în engleză, ca mai toate resursele într-adevăr utile pe care le folosesc. Din fericire, am un ajutor la traducere. Dar toate astea nu suplinesc lipsa unor astfel de centre în România, nu-i așa?
2. Participă la un atelier dedicat îngrijitorilor bolnavilor de Alzheimer. Hm… aici chiar că am încurcat-o! Din când în când, e adevărat, și în România se mai țin conferințe, congrese și workshop-uri pe tema demenței și a problemelor imense pe care aceasta le ridică în ceea ce îi privește pe bolnavi. În ceea ce îi privește pe îngrijitori, însă… ”mai răruț, că-i mai drăguț”… În orice caz, nimic regulat, programat și sistematic și în nici un caz țintit pe problemele specifice cu care se confruntă aceștia…
3. Învață cum să comunici eficient cu persoana afectată de Alzheimer. Având deja o experiență de peste 4 ani cu soțul meu, am învățat să comunic cu el ”the hard way”, ca să zic așa. Adică din experiențe și eșecuri, fără instrucțiuni, fără să mă învețe nimeni nimic, fără măcar să mă îndrume cineva undeva pentru astfel de probleme. Destul de târziu am descoperit avantajele Internetului în această privință. În principal pentru că am făcut o greșeală majoră: am căutat ajutor pe surse românești… Într-un final însă am găsit pe Alzheimersnavigator un ghid intitulat Communication. Best ways to interact with a person with dementia, editat de Alzheimer Association și pus la dispoziție gratuit întru folosul nostru, al celor care ne confruntăm cu această cumplită boală. Îl puteți descărca aici: brochure_communication. De asemenea, l-am pus la dispoziție, alături de alte documente utile, pe grupul pe care l-am inițiat pe Facebook, Demența în Romania.
4. Citește broșura ”Take Care of Yourself”. OK, am s-o citesc. Am nevoie să am grijă de mine. Sunt, nu-i așa, singura care poate face asta. Din nou subliniez că în România astfel de demersuri – cum ar fi editarea unei astfel de broșuri pentru aparținători – tind către zero. Broșura o puteți descărca de aici: brochure_caregiverstress. Și, firește, am încărcat-o și în grup.
5. Citește despre cum să faci față sentimentului de tristețe legat de schimbările produse în persoana afectată de Alzheimer. Am s-o citesc, desigur. Îi invit pe aceia dintre voi care se confruntă cu aceleași probleme să o descarce de aici: Caregiver grief, mourning and guilt.
6. Găsește sprijin de la alții ca tine. Ei bine, aici am o problemă. Și mă refer, desigur, la Grupurile de sprijin din România pentru cei ca mine, cvasi-inexistente, așa cum lesne ați dedus, poate, citind acest articol. Este unul dintre motivele pentru care am creat grupul Demența în Romania pe Facebook. Comunitățile de limbă engleză sunt foarte bine puse la punct și dezvoltate, atât pe Facebook, unde se găsesc numeroase grupuri formate din aparținători, cât și pe numeroase site-uri, dintre care recomand ALZconnected. Pentru comunitatea de limbă română am inițiat grupul menționat, unde vă invit să vă înscrieți și să contribuiți. Fiecare experiență contează, cel mai mic și aparent insignifiant sfat poate face o mare diferență, poate alina o suferință, poate rezolva o problemă la care alții încearcă să găsească rezolvarea. De asemenea, în grup veți găsi documente și subiecte legate de conștientizarea problemelor ridicate de demență. Utile de asemenea și pentru aceia care vor să cunoască și să prevină. Nu uitați: E mai ușor să previi decât să vindeci. Iar demența nu se vindecă și nu alege!
7. Sună la Linia verde de asistență. Aici m-am amuzat un pic. Linia pusă la dispoziție este, desigur, locală. Adică din SUA. Există și la noi un număr, pe care l-am găsit cu greu: 021. 334.89.40 – dedicat vârstnicilor și familiilor lor, precum și profesioniștilor din gerontopsihiatrie. Eu am sunat o dată și nu a răspuns nimeni. Am să mai încerc și am să vă țin la curent. Dar dați-mi voie să mă îndoiesc — până la proba contrarie – că voi primi asistența la care mă aștept și de care am nevoie, având în vedere toate cele mai sus menționate, legate de (non-)sprijinul acordat aparținătorilor.
8. Ajutați-i pe ceilalți să înțeleagă cum să vă ajute. Personal, tot prin experiență am învățat cum să-i fac pe ceilalți să mă înțeleagă și să mă ajute. Adeseori au înțeles ei singuri, fără explicații, fără vorbe. Însă nu e ușor și durează. Iar broșura pe care alzheimernavigator o pune la dispoziție (o puteți descărca aici: 10 ways to help a family living with Alzheimer’s) este foarte utilă pentru cei care au nevoie de ajutor în acest sens: aparținători și apropiații lor. Ba chiar și – de ce nu? – pentru cei care la un moment dat al vieții lor vor întâlni, poate, persoane afectate direct sau indirect de demență. Adică pentru oricare dintre cititorii acestor rânduri
9. Creați și coordonați o rețea de voluntari să vă ajute. Și aici am o problemă. Mare. În România, voluntariatul – deși în mare dezvoltare în prezent – se îndreaptă preponderent în alte direcții. Spre alte categorii de persoane, cu alte probleme și disabilități. Probabil și din lipsa acută și gravă de informare a publicului pe tema demenței – care, repet ori de câte ori am ocazia, NU este ”rezervată” exclusiv bătrânilor, ci poate afecta pe oricine, oricând. Este și acesta unul dintre motivele pentru care am inițiat grupul, blogul Demența Made in Romania,  precum și pagina omonimă pe Facebook.
10. Încurajați copiii și adolescenții din viața dumneavoastră să învețe despre boala Alzheimer și despre cum să interacționeze confortabil cu persoana afectată de demență. Este și aceasta o problemă de luat în seamă și de rezolvat. Oricum, vrei-nu vrei, ajungi să le faci educație copiilor și în această privință. O importantă și foarte utilă sursă în acest sens este secțiunea Kids and Teens de pe site-ul alz.org al Asociației pentru Alzheimer din SUA.

 

Sper din tot sufletul ca acest articol să ajute pe cineva, cândva, cumva. Am să revin pe această temă în curând, sper. Poate voi reuși să traduc câte ceva din broșuri – măcar ideile principale, astfel încât să beneficieze de aceste sfaturi și aceia dintre noi care nu cunosc limba engleză. Până atunci vă aștept să interacționăm pe Facebook.

Nu uitați: Demența nu se vindecă, se înfruntă! Rămâne să învățăm cum.

Conștientizare: primele 10 semne ale demenței


foto dementa antet

NU ingorați aceste semne dacă le observați la cei apropiați! Depistarea timpurie a demenței poate fi de un real folos bolnavului, prelungindu-i viața activă cu ani buni. Ceea ce se va dovedi ulterior a fi și în beneficiul dumneavoastră. Un bolnav de demență afectează grav viața celor apropiați, având nevoie de îngrijire non-stop. Adică cel puțin 3 persoane vor fi nevoite să renunțe la viața lor pentru a putea avea grijă de o persoană afectată de demență. Dați mai departe, s-ar putea ca astfel să ajutați într-adevăr pe cineva! Mulțumesc!

Note de jurnal: Noaptea de Paște 2009


Cum am aflat că statul așteaptă să mor

 În noaptea de Paște a anului 2009 soțul meu a făcut prima criză de violență. Nu știam cum să-i facem față. Nu reacționa la vorbe bune, nici la tentativele noastre de a-l mângâia, de a-l lua în brațe și a-l liniști. De fapt, a reacționat așa cum boala lui îi dicta atunci: cu violență extremă. NU puteam răspunde la violența lui cu violență. Pentru că boala îl făcea astfel, el nu purta nici o vină.

Pe de altă parte, nici noi, cei apropiați, nu aveam nici o vină pentru ce se întâmpla. Am făcut ceea ce trebuia făcut: am sunat la 112. Doamna dispecer mă întreba PE MINE pe cine vreau să-mi trimită: Salvarea sau Poliția. Dar mi-a pus în vedere că soțul meu nu putea fi internat fără ca cei de la Salvare să aibă acordul lui! “Ce acord, doamnă, nu înțelegeți? Are demență mixtă, n-are discernământ, NU își poate da acordul!”

Până la urmă ne-au trimis și Salvarea, și Poliția. După ce l-au liniștit și l-au băgat în dubă (a Salvării, nu a Poliției), am întrebat și noi, ca omul care se confruntă cu o astfel de situație gravă pentru prima dată: “Ce facem, domnilor, în această situație, noi, ca îngrijitori? Nu putem face față, poate să ne omoare în casă într-o zi! Nu-l putem interna undeva, nu există vreo instituție de stat care să se ocupe de astfel de cazuri?” Răspunsul – atât de la cei de la Salvare, cât și de la Poliție, a fost ULUITOR: “Ba există, doamnă, există.  Dar acolo nu vi-l ia la cerere, trebuie întâi să facă moarte de om, ca să vină să vi-l ia obligatoriu!

În acea noapte de Paște am înțeles că drumul nostru va fi lung și greu, într-un sistem care așteaptă să mori pentru a lua măsuri ca să te ajute…

Aurica A. Badea